Câtă agitație, cât zbucium, câtă gălăgie în jurul meu de dimineață... Mă trezesc devreme, vreau să am timp de toate. Nu pot să sar peste micul dejun, încerc să profit de liniștea din zori ținându-l pe Robert ghemuit lângă mine, încă puțin, cu un ochi la ceas și cu celălalt la el, urmează câteva ore bune în care suntem departe unul de celălalt.
Am noroc că timpul zboară, până să-mi dau seama se sfârșește ziua de muncă. În dimineți precum cea de azi trebuie să plec mai devreme, nu se știe niciodată ce poți întâlni în drum: poate șoseaua e încă acoperită cu zăpadă ori gheață, poate se răstoarnă vreo remorcă cu animale și blochează circulația, poate cineva s-a gândit să plece la plimbare dis-de-dimineață, cu viteza melcului turbat. Iar eu nu sunt cea mai matinală persoană de pe planetă și parcă v-am mai spus că sunt în elementul meu seara.
Lucrul în mediul spitalicesc nu-i deloc ușor. Odată la câteva minute (cu indulgență) mai apasă cineva butonul, iar sunetul insistent îți răsună permanent în cap, chiar și atunci când e liniște. Cam așa simt eu acum. Dar mă bucur de liniște. Aș vrea să dorm, puiul meu iarăși a visat probabil că plec de lângă el și s-a trezit supărat. Puteam să-i tot spun eu că mami e aici, n-a avut efect.
Ultimele zile au fost parcă desprinse dintr-o poveste. Pe de o parte ne-am bucurat de ninsoare și apoi de zăpadă, neobișnuit de multă pentru Irlanda. Robert a urmărit pentru prima dată fulgii, se uita curios la ei, parcă se și ferea de ei dar în același timp îi și plăceau. Pe cealaltă parte ne-am simțit izolați, abia se auzea câte o mașină trecând. Magazinele au fost închise, majoritatea, iar cele pe care le găseai deschise nu aveau mare lucru de oferit. Astăzi încă mai era bătaie pe mâncare. Am văzut lumea alergând printre rafturi, cumpărând mâncare de parcă ar ști ceva ce eu nu știu. Se anunță iar vreo criză? Sper că nu.
Duminică frumoasă să aveți! Eu vă dau întâlnire săptămâna viitoare.
Rox :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu