Moto

"Nu trebuie să înveţi să scrii, ci să vezi. Scrisul este o consecinţă." Antoine de Saint-Exupery

In progress...

sâmbătă, ianuarie 13, 2018

Postare specială


  Vreau astăzi să fac puțin loc pe blogul meu pentru a scrie despre una din persoanele importante din viața mea, care mi-a marcat existența într-un mod extrem de plăcut. Este vorba de una din surorile mele, Georgiana-Andreea - Țuțu pentru cunoscuți, neapărat scris cu diacritice -, o fată cu un chef de viață cum rar întâlnești, care se bucură din toată inima de lucruri simple, de la un apel primit din când în când pe telefonul ei mobil la ascultarea unei melodii a artistei ei preferate.
  Aveam doar 4 ani când a apărut în viața nostră, aducând odată cu ea un cromozom în plus. Da, suferă de Sindrom Down și nu era nimic care să prevestească asta pe atunci. Nici nu cred că s-ar fi schimbat vreo ceva dacă s-ar fi aflat. Demult îmi doresc să scriu despre subiectul acesta dar nu am găsit curajul să o fac până acum. Și nu, nu din cauza prejudecăților, nu-mi pasă nici cât negru sub unghie ce cred cei din jur despre ea sau despre boală în general. Pe noi nu ne afectează. Îmi amintesc ca și când ar fi fost ieri cum mama mea, însărcinată fiind, încerca să mă pregătească pentru venirea unui alt membru la noi în familie. "Dacă va fi fetiță, vom cumpăra o dată o rochiță pentru tine și o dată pentru ea. Dacă e băiețel, îți cumpărăm doar ție." Nemaipomenit. Nu-mi mai aduc aminte multe lucruri, păcat că le uităm. Însă esențialul întotdeauna va rămâne. Acum sunt mama la rândul meu și pot să îmi imaginez că părinților mei nu le-a fost deloc ușor. Chiar dacă pentru noi ea întotdeauna a fost și va fi un om normal cu o nevoie specială, afecțiunea. Este o fată veselă, a frecventat timp de 9 ani cursurile Școlii Speciale din Roman. Nu a învățat că toți ceilalți dar pentru ea a contat foarte mult faptul că a interacționat. S-a dezvoltat frumos.
  Cum vedem noi din interior această boală? Persoanele cu SD (Sindrom Down) au aspectul feței specific, mongoloid. Ei au în primul rând o întârziere de creștere, de obicei manifestată mai ales pe plan psihologic, nu gândesc ca o persoană de vârsta lor. Asta nu înseamnă că trebuie subestimați. În funcție de mediul în care au crescut te pot surprinde cu o agilitate și replici la care nu te aștepți. 
  În majoritatea cazurilor au nevoie de însoțitor, mai mult sau mai puțin, nu se descurcă singure. Le place rutina: să nu cumva să intervii că stârnești furtuna. Sunt ordonați în felul lor, le place să aibă intimitate, dacă își așează prin cameră lucrurile nu acceptă sub nici o formă să faci schimbări, poate doar dacă ai noroc. Sunt oameni afectuoși, știu să citească sufletul omului și sunt atrași întotdeauna de oamenii buni. Nu sunt prefăcuți, sunt și foarte sensibili, le poți răni ușor sentimentele. La școală, la o serbare de Crăciun, nefiind în temă cu acest aspect, profesoara a încercat să dea poezia pe care i-o dăduse ei altcuiva. A fost așa de supărată încât nici nu a mai acceptat altă poezie. 
  Au simțul umorului, glumesc dacă nu le atingi punctele sensibile. Sunt comunicativi, cel puțin așa este Georgiana, ar putea sta să îți povestească ore întregi despre subiecte de interes pentru ea. Știe să se distreze, nu contează unde se află, dacă e în camera ei ori la concert, cât timp cântă interpreta ei favorită, Margareta Clipa, ea e fericită, imediat începe să danseze. Sunt empatici și emotivi. A fost și Georgiana prezentă la botezul băiețelului nostru, care a plâns aproape tot timpul până la sfârșit și am surprins-o și pe ea plângând în hohote. Mai presus de toate, sunt oameni loiali. Am observat la ei, la majoritatea, o tendință spre obezitate, probabil ceva în codul lor genetic îi influențează. Mi-a plăcut să studiez despre SD, am învățat atât la genetică, în liceu, puțin ce-i drept, cât și în cadrul profilului psiho-pedagogic urmat in timpul facultății (doar la asta m-a ajutat acest profil, sistemul Bologna, pe atunci proaspăt adoptat, fiind prima generație cu 3 ani, avea multe lipsuri). În încheiere (n-aș termina nici într-o viață un articol despre ea) vreau să spun că mă consider norocoasă să o avem in familia noastră și sunt convinsă că nu sunt singură. Avem multe de învățat de la ea. 
  Iubiți-i! Sunt unici și minunați. Și sinceri.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Postări populare

Du-mă sus