Să povestim (V)

© Rox, 2018

Timp, care ți-e secretul?

   E abia februarie, sunt la o săptămână distanță de momentul în care voi începe munca dar mie îmi zboară gândul la vacanță.

   Acea vacanță pe care o aștept demult, cu Robert puțin mai mărișor, alergând pe plajă în piciorușele goale și jucându-se cu nisip. Biletele de avion sunt luate, rezervarea la mare este făcută. Mai trebuie doar să treacă timpul.

   Cum simțim trecerea timpului? Foarte rapidă, acum începe săptămâna și acum se și sfârșește, cam ăsta e sentimentul. Între nopți mai mult sau mai puțin agitate și zile diferite, cu zâmbete, plânsete, dureri de dinți, căzături - oh, Robert a avut parte aseară de prima căzătură din pat, deși i-am blocat accesul spre marginea patului; sărăcuțul, așa de mult a plâns, cred că mai mult de sperietură -, succese sau eșecuri în ale diversificării... timpul pur și simplu zboară. Chiar și pentru noi doi, care stăm mai mult pe acasă.

   Visez la liniștea mării, să stau efectiv să mă uit în zare și să văd departe, să văd valurile venind la picioarele mele, să anticipez puterea lor. Ador marea, de când eram copil. Aveam o cochilie în vitrină și din când în când o puneam la ureche să mai ascult puțin sunetul mării. Am avut norocul să merg de câteva ori la mare în copilărie, conjunctura a fost favorabilă. Plus că eram și cea mai mare. Răceam des și foarte ușor, am făcut atât de multe injecții cu antibiotic încât nu știu dacă am vreun centimetru de piele în zonă fără să fi fost înțepat. Marea m-a ajutat, zic eu. Acum dacă am o răceală pe an e deja prea mult.

   De apă încă mi-e frică, nu plec prea departe de mal. De când era să mă înec în parcul de distracții sunt rezervată. Acum suflu și în iaurt, mai bine previn decât să vindec. Mi-ar plăcea să știu să înot, admir dintotdeauna persoanele care au abilitatea asta. Probabil doar dacă aș ști mi-aș învinge și eu frica. Tare îmi doresc ca Robert să învețe să înoate.

   Ce e timpul pentru mine? O enigmă, mă atrage mult subiectul. Colecționez ceasuri încă de când eram la școală, în clasele mici. Strângeam banii pe care îi aveam pentru mâncare și mergeam să îmi cumpăr ceasuri, de mână pe atunci. Primul ceas pe care l-am purtat era al mamei mele, eram abia în clasa întâi. Aveam magazinul meu preferat unde mergeam să le admir. Acum am vreo zece ceasuri de mână, mai de actualitate, altele, nu le mai știu numărul, puse la păstrare, trei ceasuri de perete doar în dormitor, plus unul la radio și altul la receptorul tv...

  Aștept cu nerăbdare să îmi arate că e momentul să plecăm. Până atunci sunt aici, bucurându-mă de faptul că pot să scriu pe blog și să împărtășesc cu voi visele și întâmplările mai mult sau mai puțin fericite din prezentul nostru.

𝕽 🖋