Ce m-a determinat sa scriu din nou
Luni dimineata. O noua saptamana e pe cale sa inceapa. E inca devreme, in jurul meu e liniste, se aud doar lemnele pocnind in soba si din cand in cand cate o masina trecand pe strada. Robert doarme. Pe cei doi dintisori de jos care si-au facut aparitia destul de devreme - cand a implinit 5 luni am simtit pentru prima data primul coltisor pe gingia lui -, cred ca ii urmeaza si cei de sus, am avut o noapte destul de agitata si plansete pana tarziu in noapte, se pare ca il supara putin si urechea.
Il fascineaza veioza de deasupra patului, are o lumina calda. Imi aduce aminte de mine cand eram copil, abia asteptam sa vina sambata, sa ma trezesc fara sa fie nevoie sa plec, chiar daca era lumina trageam jaluzelele si aprindeam veioza. Nu am inteles niciodata de ce, dar imi dadea un sentiment de confort si tare bine imi era. De cand ma stiu am fost o persoana productiva spre seara. Printre lectiile pentru scoala de soferi este si una despre conducerea pe timp de noapte. La mine s-a potrivit perfect, in perioada aceea inca se innopta destul de devreme si instructorul a ramas placut surprins vazand cat de bine ma descurc. Sunt asemenea unei "pasari de noapte", m-am nascut noaptea, putin dupa ora 24, intr-o noapte geroasa de ianuarie. Dimineata de obicei nu sunt in apele mele, am iubit somnul si se stie ca e cel mai dulce in zori, chiar si Robert e de acord cu mine, daca nu-l deranjez si nu ii este foame se trezeste cel mai devreme la 10. De cand sunt mama, dorm cand pot si cand reusesc sa adorm.
Stiu ca am mai spus de multe ori, dar ador sa scriu, cand e liniste si sunt numai eu cu mine se activeaza aproape instant dorinta de a-mi asterne gandurile. Mi se pare ca e medicament pentru suflet, ma simt libera. Imi place si sa citesc, am redescoperit cartile pentru copii de cand il am pe Robert caci ii citesc si lui. Ma desprind de realitate cu totul, am o imaginatie foarte bogata, chiar si cand incepi sa imi povestesti captez fiecare detaliu, nimic nu-mi scapa.
Nu e primul meu blog, am mai avut unul prin 2010, cu alt profil si scris in alte conditii. Pe acela l-am scris aparent cu un scop si dupa ce si l-a atins am renuntat la el, desi este inca publicat, il mai "rasfoiesc" din cand in cand. Cand eram la scoala in clasele mici, invatatoarea ne punea sa tinem un vocabular in care sa notam expresii frumoase pe care le gasim prin cartile pe care le citim si pe care sa le folosim mai apoi in compunerile pe care le aveam de facut. Frumoase vremuri, toate amintirile pe care le am din copilarie sunt frumoase, indiferent ca vorbim despre scoala sau despre jocurile care mai de care mai variate pe care le jucam cu totii in fata blocului pana tarziu, cand ne chemau parintii la somn. Cred ca mi-ar placea nespus de mult sa scriu amintirile mele din copilarie, dar sa le scriu si sa le dau mai departe. Pe vremea mea era frumos si copiii stiau sa se joace. Cu cat era gasca mai mare, cu atat era mai frumos.
Ca sa va dati seama de circumstantele in care ne aflam acum, va spun ca locuim intr-un satuc in Irlanda, foarte linistit, daca n-am avea iesire la o sosea nationala ai spune ca esti in mijlocul padurii. E frumos aici, acum mai bine de 2 ani cand ne cautam o casa de inchiriat - se gasesc foarte greu la noi in zona, iar cele care sunt au niste chirii extrem de mari, de parca banii s-ar gasi pe toate drumurile - am gasit-o pe aceasta. Irlanda este tara mereu verde, indiferent de anotimp. Cred ca e singurul aspect care ma atrage. Avem o gradina mare in spatele casei, vreo 14 meri pitici de diverse tipuri si plini de rod cand e timpul lor. Au ciorile permanent ce sa manance. In spatele gradinii, este un drum ingust, nu mai este in uz de multa vreme, si pe langa el, intr-o vale, curge raul care traverseaza satul. Pasarelele tot timpul canta, dar dimineata in linistea zorilor se aud cel mai frumos. Rememorez momentul cand am iesit sa vad privelistea din fata casei, mi s-a parut minunata. Singurul dezavantaj aici este ca nu prea ai cum sa pleci decat daca ai masina. Autobuz spre cel mai mic oras din zona este doar in weekend, unul pe zi, pleci dimineata, te intorci dupa-amiaza. Deci sunt cam izolata.
Acum Robert imi ocupa aproape tot timpul, avem fel de fel de activitati zilnice, radem cu pofta, gangurim si chiar nu ne plictisim. Dar simt nevoia uneori sa vorbesc, sau mai bine zis sa fiu ascultata. De cineva care ma intelege. Nu as mai putea sta fara telefon, internetul mi se pare usor cea mai tare inventie. Asa pot pastra legatura cu toti cei dragi mie. De vorbit ii vorbesc permanent si lui Robert, sunt de parere ca unui copil trebuie sa ii vorbesti, chiar si numai sa ii explici ce faci, astfel el isi va dezvolta vocabularul si ii va fi usor cand va incepe la randul lui sa vorbeasca. Aici intervii tu, cititorule, nu ai ajuns intamplator pe blogul meu, cel mai probabil eu te-am chemat, poate am simtit ca te vei bucura sa parcurgi aceste randuri, indiferent daca circumstantele in care ne aflam sunt asemanatoare sau nu. Au farmec si daca le scriu doar pentru mine, dar nu asta imi doresc. Vreau sa impartasesc cu tine, sa-mi spui ce parere ai, accept si critici, ajuta la dezvoltarea personala.
Eu sunt recunoscatoare pentru tot ce am si la sfarsitul zilei am satisfactia ca n-a trecut degeaba. Oricat ar fi de greu cand esti departe, este singura sansa sa mai poti construi ceva in Romania, atat la propriu cat si la figurat. Sper ca vreodata sa ne revenim ca tara si lucrurile sa mearga mai bine, desi nu se intrevede nimic bun. Imi doresc sa ma reintorc acolo unde mi-am petrecut anii cei mai frumosi din viata mea pentru ca nicaieri nu-i ca acasa.
Pana atunci, va transmit salutari din Irlanda!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu