Atașamentul din perspectiva noastră

   Au trecut câteva zile de când nu am mai scris pe blog, am fost foarte prinsă și nu am găsit resursele necesare să pot să scriu. Revin însă astăzi cu un subiect care e de actualitate pentru noi: relația părinte-copil și importanța atașamentului securizant. Atașamentul reprezintă legătura emoțională strânsă dintre oameni. Acesta îl determină pe bebeluș să caute sprijin, apărare și liniștire la persoana de referință.

  John Bowlby a construit teoria ataşamentului. Această teorie reprezintă instrumentul de bază pentru a înţelege rolul părinţilor/adulţilor, precum şi impactul rupturilor relaţiilor şi a modului în care adulţii interacţionează cu copilul asupra dezvoltării copilului. În fapt, teoria ataşamentului ne vorbeşte despre calitatea necesară a acestor interacţiuni, precum şi despre impactul interacţiunilor reale, trăite, asupra dezvoltării copilului.

Sursa foto

   Printre modurile de comportament asociate relației de atașament putem identifica zâmbetul, țipătul, căutarea persoanei de referință. Suntem programați genetic să reacționăm așa, ca toate mamiferele de altfel. Manifestarea atașamentului este activată atunci când copilul dorește apropierea fizică, în situații de stres emoțional cum ar fi distanța prea mare față de persoana de referință, în stări de disconfort ori de durere, și nu în ultimul rând la reîntâlnire.

   Este important de știut că atașamentul este de mai multe tipuri:

• atașament securizant, categorie în care se încadrează copiii ce protestează împotriva separării și manifestă bucurie la reîntâlnire;
• atașament evitant, dezvoltat de copii ai căror părinți sunt insensibili la nevoile copilului ori care se străduiesc din greu să îi mulțumească. Din păcate acești copii dezvoltă un comportament intrinsec și se deschid rar față de persoane străine;
• atașament anxios, ca rezultat al comunicării necorespunzătoare nevoilor copilului, uneori afectuos, alteori nepăsător, copilul dezvoltând ulterior sentimente de îndoială, nesiguranță și ezitare;
• atașament dezorganizat, identificat mai târziu de Mary Main și colegii săi (sursa), caracterizat printr-un comportament dezorientat al copiilor care par să nu aibă nici o relație cu nimeni.

  Au trecut deja primele mele 2 zile de muncă de după concediul de maternitate. Mie personal mi se pare foarte dificil să stau departe de Robert, iar după reacțiile pe care le are pot să spun că și el e de aceeași părere. Cum mă vede nu mă mai lasă să plec. Au fost totuși 7 luni în care nu ne-am despărțit decât pentru maxim 2 ore, căci nu am avut în grija cui să îl las. Să nu mai spun că atunci când l-am lăsat după ce am coborât cele două etaje de bloc simțeam că vreau să mă întorc, că nu pot să plec departe de el. Se întâmpla când Robert avea 3 luni.

  Pe noi doi simt că ne leagă mai mult decât un atașament. Relația pe care am dezvoltat-o în tot acest timp de când s-a născut este una foarte strânsă, am vrut cu tot dinadinsul să îl alăptez, intenționez să o fac pentru mult timp. Irlanda oferă mamelor dreptul de a-și alăpta copiii în timpul orelor de muncă, dându-le o ora liberă plătită care poate fi folosită pentru a merge la serviciu mai târziu ori pentru a pleca mai devreme acasă, sau sesiuni de alăptare/pompare pe parcursul zilei - una de o oră, 2 de 30 de minute sau 3 de 20 de minute.

 LE 26.02.2018: legea are multe înțelesuri, nu doar în România, iar eu am greșit, parțial. Aceste pauze se dau doar în cazul în care copilul are mai puțin de 26 de săptămâni. Cum mi se pare asta? Fără rost. Poate ajută cel mult mamele care se întorc la serviciu mai devreme. Dar dacă te întorci când se termină concediul, e degeaba. Ce părere am? Groaznică. Degeaba se plâng că rata mamelor care alăptează este foarte scăzută în țara aceasta. Degeaba se plâng dacă nu este pic de suport atunci când trebuie să mai și muncești. Răspunsul pe care l-am primit eu a fost: noi nu îți putem plăti pauzele pentru alăptare/pompare. Și sunt convinsă că nu sunt singura în situația asta. Așa că Irlanda ratează ceva și dacă își doresc o schimbare trebuie să înceapă prin a schimba ei ceva în legile pentru maternitate. 

  Nu am reușit să mă organizez foarte bine, m-au copleșit toate, dar sper că în timp lucrurile se vor așeza. În niciun caz nu vreau să renunț după ce am luptat atât să ajungem aici. Ar fi păcat.

  Se vorbește întotdeauna despre dependența copilului față de persoana care îl îngrijește. Dar eu stau să mă gândesc: oare nu există dependență și de celalaltă parte? Cum ne putem obișnui dintr-o dată să stăm departe o zi întreagă de bebelușul nostru? La ce ne zboară gândul când suntem plecați? Cum să ne adunăm și să le împăcăm pe toate? Am încredere că ne vom obișnui cu toții în timp.

𝕽 🖋